NOTE DE LECTURĂ - Un sumar în culori mai puțin scumpe(472)
Poet, prozator, eseist, gazetar, Mircea Lungu este autorul mai multor volume de poezie. Romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul. (Editura Betta, 2026), îl conturează pe omul Mircea Lungu drept un narator reflexiv, critic, ironic, uneori cinic, dar care se arată înfiorat de semnele degradării lumii, omul contemporan uitând a mai trăi sub cerul albastru, atras mereu fiind de marile probleme ale omenirii – identitate, timp, iubire, moarte, creație, creator, familie, bani și, mai nou, război – în detrimentul căutării de sine, iar întrebarea: ,,Dar poți interoga pe altcineva în afară de tine însuți, prin sunet?” cred că ne-o putem pune fiecare dintre noi, răspunsul nefiind unul facil. Tatăl meu, pomanagiul. Roman epistolar, scris de Mircea Lungu este un text cu accente lirice și dramatice, în care se exprimă, idei, trăiri, sentimente despre aspecte din realitatea cotidiană, dar și din trecutul autorului în legătură cu sinele, societatea, familia și nu numai, generate de cuvântul cheie al textului, pomanagiul. Cartea se deschide cu un simplu, dar sugestiv titlu, unu, care trădează, prin notele de subsol, estetica autorului. Explicitarea cuvântului pomană ,,ca rădăcină a cuvântului pomanagiu” ne amintește că avem de-a face cu un narator cizelat, care caută să vadă ambele fețe dintr-o situație și nu se mulțumește cu explicații simple, ci caută substanța, lumea descrisă în doi este una a bârfelor, a știrilor cu bârfe și ironii, iar în trei cuvintele devin ușoare, fluide, simple, cuvintele dor, te ceartă și cântă, patru trebuie parcurs drept o refacere a unei realități, cinci presupune o întoarcere spre eșec, șase reprezintă o lume în care gândirea negativă capătă teren, șapte favorizează întâlnirea cu bunătatea, opt devine epistola sporovăielilor vesele, nouă devine locul efemerului, al transferului, zece face trimitere la România educată, unsprezece ne amintește de unele găinării ale istoriei, de jocul între vizibil și invizibil, ,,Amintește-ți că doar ce trăim e real.” doisprezece, treisprezece și paisprezece presupun a întoarce spatele lumii: ,,Această invenție democratică numită vot a fost pervertită într-una a ipocriziei.” cincisprezece semnifică întâlnirea cu sine însuși și cu metamorfozele în timp ale propriei persoane, neghiobia, dezumanizarea, eroicul și mentalitarul apar ca forme ale salvării, șaisprezece stă sub semnul lipsei de armonie a lumii și al timpului, șaptesprezece aduce cu sine entuziasmarea în fața spectacolului vieții, Ce profesie inofensivă și cititul ăsta?, iar cu optsprezece se accentuează o stare de fapt cheie în societatea românească: nimic nu se pierde, pentru ca în nouăsprezece să se puncteze ideea că ,,știința e păscută de o anumită inevitabilitate”, douăzeci, douăzeci și unu, douăzeci și doi, douăzeci și trei și douăzeci și patru prezintă microuniversuri complexe, și tot așa! Acest roman cultivă principiul unor trăiri contradictorii, iar ambiguitatea limbajului reiese din utilizarea unor asocieri surprinzătoare cu rol de a transfigura realitatea concretă într-o versiune artistică, a cărei interpretare critică implică reflectarea profundă asupra ideii că copilăria fiecăruia dintre noi devine oricând o meditație asupra iubirii, timpului, istoriei. O trăsătură a romanului este realismul dat de reprezentarea lumii făcută cu o privire imparțială și cu o voce impasibilă. Omnisciența este una atipică, deoarece scriitorul introduce personajul reflector în ipostaza tatălui, înzestrat cu o capacitate ușor ironică de a simți și de a înțelege. Omnisciența este vizibilă și prin faptul că știe mai mult decât personajele sale, dirijează evoluția lor ca un regizor universal.
